Author Description

IUBIREA – PERPETUUMUL MOBILE AL VIETII SI TRAIRII in poezia ELENEI IRIMESCU Nimic nu e mai frumos pe lume, decat un suflet care simte, vibreaza, traieste, viseaza, iubeste, adora, spera, sa intalneasca pe parcursul efemerei sale vieti… IUBIREA. Acea iubire unica si irepetabila, care te face sa te simti cel mai iubit dintre pamanteni, cel mai adorat dintre oameni, care sa te faca sa privesti dincolo de marginile spatiului sau timpului, cu ochii inlacrimati de dor, dar si de fericire. Acea iubire care te face sa simti exaltare, iar atunci cand se disipeaza precum un fum in memorii, sa-si planga clipa in culori, sa-si alina ranile cu balsamul amintirii, sa rememoreze doar momentele de frumos, fara sa si le aduca aminte pe cele fara de folos. Acel sentiment unic si divizibil intotdeauna la doi, care sa te faca sa vrei sa fii frunza lipita pe trunchiul verde inca, sa fii bogata toamna in bogata curgere a anotimpurilor, sa vrei sa fii praf de stele de la inceputuri de lume. O astfel de iubire experimenteaza poeta in frumoasa carte cu titlu floral,,Arme si trandafiri”, asociind peremptoriu duritatea armelor cu delicatetea trandafirilor si osciland perpetuu intre pasiune si dezamagire, lasand timpul sa vindece, tot ceea ce sufletul nu poate. Elena Irimescu toarna in creuzetul simtamintelor sale o multitudine de esente florale, iarba, vant, cuvant, un totem din care clipele se rasfrang in file de calendar, cu repeziciunea luminilor astrale. Iubirea este, in viziunea eului liric, nu neaparat o constructie fizica, tactila, ci un cumul de elemente ale unei structuri inventate, gandite, create, dupa cum inima porunceste. Titluri surprinzatoare, precum,,Desen”,,,O mie de cuvinte”,,,Spuneai”,,,Credeam”,,,Tu ai plecat”,,,Exil”,,,Dor” exprima tocmai aceasta dorinta intensa de iubire, practicata cu religiozitatea aferenta dorului, la fel de intens. Printre rand